Proiecte speciale

Psihiatrul Gabriel Diaconu conturează profilul psihologic al lui Putin: „Așa arată narcisismul malign, psihopatic, degenerativ”

17 martie
659
3milion

„Multă lume este curioasă să citească un profil psihologic al lui Vladimir Putin. Fără să am pretenția unei descrieri definitive, dar după un studiu riguros al biografiei sale, așa cum se cuvine, am să tentez mai mult un crochiu, nicidecum o analiză comportamentală”, scrie medicul psihiatru Gabriel Diaconu pe pagina personală de Facebook.

În scrierea ei am avut la dispoziție trei cărți scrise de autori recunoscuți în domeniul lor:

Kremlin Winter, a lui Robert Service The Invention of Russia, a lui Arkadi Ostrovski The Man Without a Face, a Mashei Gessen, respectiv documentarul de peste patru ore de interviuri făcute de Oliver Stone cu Vladimir Putin pentru Showtime.

Fiecare dintre acești autori observă perioadele din devenirea lui Vladimir Vladimirovici, respectiv: copilăria în Leningrad, perioada de studii la facultatea de drept, trimiterea la post în Dresda, în perioada URSS, apoi perioada de după căderea URSS ca mână dreaptă a lui Anatoli Sobchak, venirea la Moscova, felul în care intrat în grațiile „familiei” lui Elțîn după o scurtă perioadă ca șef al FSB, apoi preluarea puterii, transferul dinspre Elțîn spre Putin, și – treptat – acapararea oligarhilor, trădarea foștilor aliați (Berezovski, Khodorkovski), finalizată prin reformarea curții ”feudale”, de inspirație țaristă și moștenire sovietică, pe care o vedem astăzi.

Câteva detalii merită observate, și le înșir mai jos spre o lectură coerentă (extrase din Gessen):

„Probabil cel mai bizar fapt cât privește ascensiunea lui Putin la putere este că până și oamenii care l-au ajutat nu știau mai multe despre el decât omul de rând” „(Berezovski) îl vedea pe acesta „lipsit de personalitate, caracter ori interes personal, și drept urmare se aștepta să fie maleabil și disciplinat” În 1990, viitorul mogul Boris Berezovski își dorea să-și extindă afacerile cu vânzări de mașini Lada în zona Leningrad. Își aducea, mai târziu, aminte de primul lui contact cu Putin, că a încercat să-l mituiască, iar Putin „l-a refuzat”. „Era primul birocrat pe care îl întâlneam și care n-a acceptat șpagă”. „L-am ținut minte”.

Niște ani mai târziu, în timp ce Putin își consolidase puterea și influența în zona Leningradului (făcând evaziune fiscală prin vânzarea de contracte ale primăriei către firme preferențiale/ între care unul în mod particular a fost infam, cu un transport de carne fictiv într-o perioadă de foamete a populației), același Berezovski îl prezintă lui Valentin Iumașev, șeful de cabinet al lui Elțîn (și ginerele acestuia). Acestea sunt faptele consemnate de istorie.

Vladimir Putin, „copilul miracol” Vladimir a fost un „copil miracol”. În ajunul primelor alegeri prezidențiale, în Georgia, o femeie a apărut susținând că e adevărata mamă a lui Putin, și că-l dăduse în adopție la vârsta de 9 ani. Pe de altă parte, surse secundare n-au putut dovedi afirmația. Numele părinților acestuia, în acte, este Maria și Vladimir Putin. Volodia a fost al treilea copil al familiei. A avut doi frați mai mari care au murit în foametea dinainte de al doilea război mondial.

Vladimir Senior a fost militar în Armata Roșie. După o luptă (navală) nu departe de Leningrad, a fost rănit serios, și a rămas cu un handicap serios de mers, și dureri pentru tot restul vieții. La momentul respectiv el, și Maria, aveau un băiat pe care-l lăsaseră într-un orfelinat în Leningrad. A murit acolo. Maria însăși, la sfârșitul războiului, era într-o stare de marasm din pricina extenuării și foametei. Un al doilea copil al familiei Putin a murit în anii imediat după război, tot de inaniție.

Nașterea, în 1952, a celui de-al treilea băiat în familia Putin a fost considerată o minune.

Și-a petrecut copilăria în Leningrad într-un complex de clădiri încă încălzite cu lemne, unde majoritatea familiilor stăteau înghesuite, fără bucătărie sau toaletă (improvizată undeva într-un alt corp de clădire). Un detaliu interesant, totuși, spune că – într-un oraș unde majoritatea oamenilor cu greu își permiteau hrana de pe-o zi pe alta, familia Putin nu doar că avea un apartament generos, dar aveau instalat un televizor, telefon și aveau chiar și o mică dacha (casă de vacanță) înafara orașului.

Dacă cineva făcea glume sau se lua de el, sărea imediat la bătaie Elevul Vladimir Vladimirovici Putin, când a intrat la școală, în clasa întâi, avea la mână un ceas făcut cadou de părinți (practic, pentru acele vremuri, un obiect de lux).

Copil plăpând, firav, Vladimir, avea un temperament ieșit din comun. Dacă cineva făcea glume, sau se lua de el, sărea imediat la bătaie, ”îl zgâria, îl mușca, îi rupea părul din cap, orice încât să nu se lase umilit”. Un coleg de clasă povestește un incident la lucru manual:

”Profesorul l-a luat de guler și l-a târât în fața clasei…făceam niște mături, iar Vladimir făcuse o greșeală…i-a luat mult timp să se calmeze. Procesul în sine părea interesant. Părea că se simte mai bine, dar apoi o lua de la capăt. Se enerva, protesta, avea revoltă. A făcut chestia asta de câteva ori la rând”.

Pe la 11 ani Vladimir s-a apucat inițial de Sambo, apoi de Judo. Mama, Maria, i-a spus că e o ”prostie” și l-a descurajat. Tatăl, Vladimir, i-a interzis să meargă. A fost nevoia ca profesorul lui de judo să facă mai multe vizite la casa părinților încât părinții să-l lase, totuși, la antrenamente.

La 16 ani a devenit agent KGB Tot în aceeași perioadă s-a înscris la cursuri de germană. Prietenii din copilărie își aduc aminte că avea, în camera lui, un poster cu Ian Berzin, erou al Revoluției, fondatorul serviciilor secrete ruse. Iar la 16 ani, tânărul Volodia s-a dus la sediul KGB din Leningrad să aplice pentru o poziție de agent. A avut un interviu, și asta a fost.

Deși un student mediocru (care excela doar la istorie, limba germană și sport), dar nu performa de loc la științe exacte (matematică, fizică sau chimie), s-a pregătit și a intrat la Drept la Universitatea din Leningrad (concurența era de 40 pe loc). A intrat pe forțe proprii, sau s-a asigurat KGB că are ”locul lui”?

Fapt este că, în primul an de facultate, studentul Vladimir Putin era – probabil – singurul care avea mașină (și ceas la mână). O mașină costa cât o casă de vacanță (dacha!). Aparent părinții lui Putin ar fi câștigat-o la o loterie. În loc să se mute din apartament, i-au dat cadoul lui Volodia.

În perioada de vară viitorul președinte lucra pe șantier. În anul II de facultate, din mia de ruble făcută peste vară, și-a cumpărat un palton scump, iar mamei o prăjitură cu glazură.

Căsătoria lui Putin cu Ludmila În relația cu femeile, însă, era un mare timid. Înainte s-o cunoască pe Ludmila, viitoarea lui soție, ar fi avut o singură prietenă.

Chiar și relația cu Ludmila a fost ciudată. Au ieșit împreună pentru mai bine de trei ani înainte s-o ceară în căsătorie. Iată cum descrie (astăzi fosta lui soție) cererea în căsătorie:

”Într-o seară stăteam în apartamentul lui și deodată îmi spune: ”prietenuța (sic! în original ”little friend”) mea, ți-a dat seama cum sunt eu. Practic nu sunt o persoană convenabilă. Nu sunt vorbăreț, pot fi destul de aspru, pot să-ți rănesc sentimentele, și așa mai departe. Nu vrei să-ți petreci viața cu mine. După care a continuat: ”în trei ani probabil ți-ai dat seama”. La care i-am răspuns: ”da, mi-am dat seama”. La care el a răspuns, îndoit. ”serios?” Iar eu am crezut că ne despărțim. ”Ei bine” a continuat el ”în acest caz te iubesc și propun să ne căsătorim la data cutare și data cutare”. Putin avea 31 de ani, era deja burlac.


Ar fi mai multe de spus, inclusiv perioada lui de staționare la Dresda, plictiseala acelor ani care prevesteau căderea Uniunii Sovietice. Zilele de după căderea Berlinului, când ”Moscova a fost tăcută”, cum a afirmat Vladimir Putin mai târziu.

Cât poți aduna din reperele biografice timpurii ale unui viitor tiran, care astăzi stă călare pe mii de ogive nucleare? Căderea URSS, în cuvintele lui Arkadi Ostrovski, poate fi rezumată la oximoronicul ”am suferit o victorie”. Victoria democrației, așa cum a fost prezentată, n-a avut orizontul de argint promis rușilor.

Demilitarizarea fostelor republici sovietice, dar și precaritatea economică, au dat naștere unui ”capitalism sălbatic” care a fost traumatic pentru o întreagă generație de ”boomers” născuți în Rusia după al doilea Război Mondial, printre care și Vladimir Putin. Dar nu doar asta. Mulți dintre oligarhii cățărați pe apocalipsa post-sovietică erau șaizeci-și-optiști, fie copii ai intelighenției KGB, crescuți în dizidența anilor 80, fie – ei înșiși – foști ofițeri KGB treziți că au fost lăsați de izbeliște de perestroika lui Gorbaciov, și împovărați apoi cu ”tranziția” sub Elțîn, ale cărui excentricități, porniri autocrate dar și fire mercurială a făcut ca Rusia, la sfârșitul anilor 90, să fie o umbră a vechii mari puteri.

Copilul Putin, lipsit de afecțiunea părinților Câteva lucruri trebuie spuse despre ”copiii miracol”. În general ei apar târziu în viața unui cuplu. Destinul lor ”psihologic” este să învie memoria morților, și drept urmare li se mai spune și ”copii substitut”. Ei nu vor primi afecțiunea părinților, care tind să fie de obicei rigizi, anxioși, restrictivi.

Drept urmare frecvent, când socializează, vor păstra o stângăcie relațională teribilă, pe care o compensează fie prin performanță academică, fie prin comportament disruptiv în relațiile cu egalii.

Putin pare, din datele biografice, să fi fost un introvertit în bază, dar un extrovertit în comportament, cu un teribil complex de inferioritate. Părinții l-au vrut special, deosebit, aparte. De-aia i-au oferit iluzia unui alt nivel de viață, un alt standard, și i-au ilustrat atât ”gloria” familie, durerile prin care trecuseră, dar și nivelul la care trebuia să se ridice. Restricțiile creează blocaje. Blocajele creează nevroză.

Este relevantă aici ”prăjitura cu glazură” pe care – mai târziu – Putin i-o cumpără mamei. Lui paltonul scump, ei satisfacerea, gratularea, orală a simțurilor. E un gest de falsă afecțiune, de dispreț față de ce-i dăduse de fapt ea, mult timp înainte, din copilărie. În loc de reală afecțiune, doar o glazură și dulcegării. Gestul de-a-i da un dulce aceleiași femei care făcuse foametea în timpul războiului, care rămăsese mutilată sufletește de moartea de inaniție a propriului copil, relevă o dimensiune sadică, plină de cruzime a lui Putin, pe care și-o păstrează mai târziu în viață, până în prezent.

Asta nu înseamnă că Vladimir nu e vulnerabil acelorași obiceiuri, acelorași secuse comportamentale. Hulpăvia sa nu poate fi vreodată sațiată. Este obișnuit să vrea, dar și să aibă, pentru că i se dă. Dar oricât își ia, oricât i se dă, e în continuare în curtea școlii, unde sunt alții copii beți care fac glume pe seama lui, a felului în care arată, în felul în care se poartă, dar și că el are ceas și asta nu-l face, totuși, nici mai popular nici mai acceptat.

În majoritatea interviurilor cu Oliver Stone Putin reiese drept un megaloman de cartier care-i arată regizorului faimos american, din nou și din nou, opulența pe care a reușit să o redea ”poporului rus”, mai exact sieși și curtierilor cu care s-a înconjurat. Totul este supra-dimensionat, totul grandios, totul reminiscent vremurilor țariste.

La un moment dat Stone și Putin merg la stadion, unde Putin joacă hockey. Îmbrăcat în costum, pe patine, Putin îi ajunge – de această dată – în înălțime gigantului Stone care nu se poate, totuși, împiedica să nu-i dea o replică ne-regizată președintelui. ”Mickey Mouse!” exclamă Stone când îl vede pe Putin echipat. Volodia nu doar că nu degustă gluma, dar poți, pentru o fracțiune de secundă, să-i vezi oroarea în ochi, trauma copilăriei, dar și intenția carnivoră să-l rupă pe Stone în bucăți.

Zâmbește, și pleacă să bată pucul.

Astfel arată narcisismul malign, psihopatic, degenerativ Ostrovski povestește despre Putin președintele cum, încă de la venirea ”la tron”, a dorit să controleze imaginea pe care o proiectează, dar și dependența de ecran, de televizor, de supunerea totală, admirativă, a rușilor pentru personajul pe care-l proiectează pe sticlă.

Și totuși prima ieșire la rampă a viitorului dictator este când se scufundă submarinul Kursk. În perioada respectivă Putin era în vacanță la Soci.

Spune Iuri Trifonov: ”fiecare persoană poartă pe sine o reflexie a istoriei. Pe unii strălucește o lumină înfricoșătoare, fierbinte, pe alții e călduță, aproape invizibilă, dar e acolo, pentru toți. Istoria e un rug înfricoșător, imens, în care fiecare ne aruncăm vreascurile”

Vreme de patru zile, președintele Rusiei nu a spus absolut nimic. Nu a făcut absolut nimic. Veșnic subserviente, serviciile secrete rusești au încercat să mușamalizeze catastrofa, au refuzat ajutorul oferit de alte țări, și i-au lăsat practic pe marinarii prinși în carena lui Kursk să moară, asfixiați.

Când a apărut în scenă, aparent să reconforteze familiile victimelor, Putin – filmat de televiziuni – s-a pierdut. N-a făcut față acuzelor mamelor marinarilor. Și a izbucnit, la fel ca în copilărie, într-un tantrum greu de controlat. Dauna asupra imaginii sale a fost teribilă. După Kursk își va lua în proprietate aproape toată presa și audiovizualul de pe teritoriul Rusiei.


Se pune întrebarea, ajuns la asfințitul vieții, ce își mai dorește Vladimir Putin, ”țarul” fără moștenitori al Rusiei. Este doar dorința de-a agăța Rusia de-o hartă a imperiului de odinioară? Sau e încă în curtea școlii, și vrea să le-arate el celorlalți copii?

Trecerea vieții mineralizează anumite trăsături ale personalității, dar pe măsură ce orice dictator se afundă în putere același fenomen se petrece. S-a petrecut și cu Ceaușescu, s-a petrecut și cu Mao Tze Dong, s-a petrecut și cu Hugo Chavez, și cu Fidel Castro, iar lista poate să continue.

Prins în palatul de cleștar, stăpânul lumii află că nu e stăpânul timpului. Îl îngrozește caracterul perisabil al vieții. Deodată succesul e nisip care-i curge printre mâini. Astăzi e puternic, mâine slab. Astăzi controlează o lume, la vârful degetelor poate decide soarta muritorilor, dar mâine e la rându-i muritor. La asfințitul unei cariere altfel excepționale, marcată de cruzime, romanță și mister, Vladimir Vladimirovici Putin și-a început, zilele trecute, ultimul marș.

Cotropirea Ucrainei n-are nimic a face nici cu pretențiile Rusiei, nici cu istoria ei, nici cu drepturile ori vătămarea pe care crede c-a suferit-o. Cotropirea Ucrainei e spectacolul macabru pus în scenă de un om a cărui istorie proprie se confundă cu prezentul, sub ochii lumii. O revărsare narcisică de furie, violență, infantilism încât, deodată, boțul ăsta de carne care e omul să se alăture ”sfinților”, ”părinților”. E căutarea – încă – a acelor părinți pe care Volodia nu i-a avut niciodată. E căutarea prietenilor pe care stângaciul Vladimir nu i-a putut avea decât prin opresiune, control și intimidare. E căutarea iubirii femeii care, de fapt, l-a respins mereu pentru inadecvarea pe care o aducea în relație. E juisarea pe care o descrie Jacques Lacan.

Fie de-a pieri lumea, iar lumea lui Vladimir Putin e la punctul auto-imolării, piticul de la Kremlin, Mickey Mouse-ul lui Oliver Stone, își proiectează acum fantasma pe marele ecran al lumii, sub privirile înmărmurite ale țărilor libere. Prea puțin își dă seama, acum, că se alătură galeriei de eroi triști, homicidari, pe care mai târziu rugul istoriei îi va consuma, dar și consemna, pentru ceea ce au fost: nimic mai mult decât ucigași de oameni, genocidari, niște lunateci căzuți în plasa propriilor iluzii.




Proiecte speciale

Psihiatrul Gabriel Diaconu conturează profilul psihologic al lui Putin: „Așa arată narcisismul malign, psihopatic, degenerativ”

17 martie
659
3milion

„Multă lume este curioasă să citească un profil psihologic al lui Vladimir Putin. Fără să am pretenția unei descrieri definitive, dar după un studiu riguros al biografiei sale, așa cum se cuvine, am să tentez mai mult un crochiu, nicidecum o analiză comportamentală”, scrie medicul psihiatru Gabriel Diaconu pe pagina personală de Facebook.

În scrierea ei am avut la dispoziție trei cărți scrise de autori recunoscuți în domeniul lor:

Kremlin Winter, a lui Robert Service The Invention of Russia, a lui Arkadi Ostrovski The Man Without a Face, a Mashei Gessen, respectiv documentarul de peste patru ore de interviuri făcute de Oliver Stone cu Vladimir Putin pentru Showtime.

Fiecare dintre acești autori observă perioadele din devenirea lui Vladimir Vladimirovici, respectiv: copilăria în Leningrad, perioada de studii la facultatea de drept, trimiterea la post în Dresda, în perioada URSS, apoi perioada de după căderea URSS ca mână dreaptă a lui Anatoli Sobchak, venirea la Moscova, felul în care intrat în grațiile „familiei” lui Elțîn după o scurtă perioadă ca șef al FSB, apoi preluarea puterii, transferul dinspre Elțîn spre Putin, și – treptat – acapararea oligarhilor, trădarea foștilor aliați (Berezovski, Khodorkovski), finalizată prin reformarea curții ”feudale”, de inspirație țaristă și moștenire sovietică, pe care o vedem astăzi.

Câteva detalii merită observate, și le înșir mai jos spre o lectură coerentă (extrase din Gessen):

„Probabil cel mai bizar fapt cât privește ascensiunea lui Putin la putere este că până și oamenii care l-au ajutat nu știau mai multe despre el decât omul de rând” „(Berezovski) îl vedea pe acesta „lipsit de personalitate, caracter ori interes personal, și drept urmare se aștepta să fie maleabil și disciplinat” În 1990, viitorul mogul Boris Berezovski își dorea să-și extindă afacerile cu vânzări de mașini Lada în zona Leningrad. Își aducea, mai târziu, aminte de primul lui contact cu Putin, că a încercat să-l mituiască, iar Putin „l-a refuzat”. „Era primul birocrat pe care îl întâlneam și care n-a acceptat șpagă”. „L-am ținut minte”.

Niște ani mai târziu, în timp ce Putin își consolidase puterea și influența în zona Leningradului (făcând evaziune fiscală prin vânzarea de contracte ale primăriei către firme preferențiale/ între care unul în mod particular a fost infam, cu un transport de carne fictiv într-o perioadă de foamete a populației), același Berezovski îl prezintă lui Valentin Iumașev, șeful de cabinet al lui Elțîn (și ginerele acestuia). Acestea sunt faptele consemnate de istorie.

Vladimir Putin, „copilul miracol” Vladimir a fost un „copil miracol”. În ajunul primelor alegeri prezidențiale, în Georgia, o femeie a apărut susținând că e adevărata mamă a lui Putin, și că-l dăduse în adopție la vârsta de 9 ani. Pe de altă parte, surse secundare n-au putut dovedi afirmația. Numele părinților acestuia, în acte, este Maria și Vladimir Putin. Volodia a fost al treilea copil al familiei. A avut doi frați mai mari care au murit în foametea dinainte de al doilea război mondial.

Vladimir Senior a fost militar în Armata Roșie. După o luptă (navală) nu departe de Leningrad, a fost rănit serios, și a rămas cu un handicap serios de mers, și dureri pentru tot restul vieții. La momentul respectiv el, și Maria, aveau un băiat pe care-l lăsaseră într-un orfelinat în Leningrad. A murit acolo. Maria însăși, la sfârșitul războiului, era într-o stare de marasm din pricina extenuării și foametei. Un al doilea copil al familiei Putin a murit în anii imediat după război, tot de inaniție.

Nașterea, în 1952, a celui de-al treilea băiat în familia Putin a fost considerată o minune.

Și-a petrecut copilăria în Leningrad într-un complex de clădiri încă încălzite cu lemne, unde majoritatea familiilor stăteau înghesuite, fără bucătărie sau toaletă (improvizată undeva într-un alt corp de clădire). Un detaliu interesant, totuși, spune că – într-un oraș unde majoritatea oamenilor cu greu își permiteau hrana de pe-o zi pe alta, familia Putin nu doar că avea un apartament generos, dar aveau instalat un televizor, telefon și aveau chiar și o mică dacha (casă de vacanță) înafara orașului.

Dacă cineva făcea glume sau se lua de el, sărea imediat la bătaie Elevul Vladimir Vladimirovici Putin, când a intrat la școală, în clasa întâi, avea la mână un ceas făcut cadou de părinți (practic, pentru acele vremuri, un obiect de lux).

Copil plăpând, firav, Vladimir, avea un temperament ieșit din comun. Dacă cineva făcea glume, sau se lua de el, sărea imediat la bătaie, ”îl zgâria, îl mușca, îi rupea părul din cap, orice încât să nu se lase umilit”. Un coleg de clasă povestește un incident la lucru manual:

”Profesorul l-a luat de guler și l-a târât în fața clasei…făceam niște mături, iar Vladimir făcuse o greșeală…i-a luat mult timp să se calmeze. Procesul în sine părea interesant. Părea că se simte mai bine, dar apoi o lua de la capăt. Se enerva, protesta, avea revoltă. A făcut chestia asta de câteva ori la rând”.

Pe la 11 ani Vladimir s-a apucat inițial de Sambo, apoi de Judo. Mama, Maria, i-a spus că e o ”prostie” și l-a descurajat. Tatăl, Vladimir, i-a interzis să meargă. A fost nevoia ca profesorul lui de judo să facă mai multe vizite la casa părinților încât părinții să-l lase, totuși, la antrenamente.

La 16 ani a devenit agent KGB Tot în aceeași perioadă s-a înscris la cursuri de germană. Prietenii din copilărie își aduc aminte că avea, în camera lui, un poster cu Ian Berzin, erou al Revoluției, fondatorul serviciilor secrete ruse. Iar la 16 ani, tânărul Volodia s-a dus la sediul KGB din Leningrad să aplice pentru o poziție de agent. A avut un interviu, și asta a fost.

Deși un student mediocru (care excela doar la istorie, limba germană și sport), dar nu performa de loc la științe exacte (matematică, fizică sau chimie), s-a pregătit și a intrat la Drept la Universitatea din Leningrad (concurența era de 40 pe loc). A intrat pe forțe proprii, sau s-a asigurat KGB că are ”locul lui”?

Fapt este că, în primul an de facultate, studentul Vladimir Putin era – probabil – singurul care avea mașină (și ceas la mână). O mașină costa cât o casă de vacanță (dacha!). Aparent părinții lui Putin ar fi câștigat-o la o loterie. În loc să se mute din apartament, i-au dat cadoul lui Volodia.

În perioada de vară viitorul președinte lucra pe șantier. În anul II de facultate, din mia de ruble făcută peste vară, și-a cumpărat un palton scump, iar mamei o prăjitură cu glazură.

Căsătoria lui Putin cu Ludmila În relația cu femeile, însă, era un mare timid. Înainte s-o cunoască pe Ludmila, viitoarea lui soție, ar fi avut o singură prietenă.

Chiar și relația cu Ludmila a fost ciudată. Au ieșit împreună pentru mai bine de trei ani înainte s-o ceară în căsătorie. Iată cum descrie (astăzi fosta lui soție) cererea în căsătorie:

”Într-o seară stăteam în apartamentul lui și deodată îmi spune: ”prietenuța (sic! în original ”little friend”) mea, ți-a dat seama cum sunt eu. Practic nu sunt o persoană convenabilă. Nu sunt vorbăreț, pot fi destul de aspru, pot să-ți rănesc sentimentele, și așa mai departe. Nu vrei să-ți petreci viața cu mine. După care a continuat: ”în trei ani probabil ți-ai dat seama”. La care i-am răspuns: ”da, mi-am dat seama”. La care el a răspuns, îndoit. ”serios?” Iar eu am crezut că ne despărțim. ”Ei bine” a continuat el ”în acest caz te iubesc și propun să ne căsătorim la data cutare și data cutare”. Putin avea 31 de ani, era deja burlac.


Ar fi mai multe de spus, inclusiv perioada lui de staționare la Dresda, plictiseala acelor ani care prevesteau căderea Uniunii Sovietice. Zilele de după căderea Berlinului, când ”Moscova a fost tăcută”, cum a afirmat Vladimir Putin mai târziu.

Cât poți aduna din reperele biografice timpurii ale unui viitor tiran, care astăzi stă călare pe mii de ogive nucleare? Căderea URSS, în cuvintele lui Arkadi Ostrovski, poate fi rezumată la oximoronicul ”am suferit o victorie”. Victoria democrației, așa cum a fost prezentată, n-a avut orizontul de argint promis rușilor.

Demilitarizarea fostelor republici sovietice, dar și precaritatea economică, au dat naștere unui ”capitalism sălbatic” care a fost traumatic pentru o întreagă generație de ”boomers” născuți în Rusia după al doilea Război Mondial, printre care și Vladimir Putin. Dar nu doar asta. Mulți dintre oligarhii cățărați pe apocalipsa post-sovietică erau șaizeci-și-optiști, fie copii ai intelighenției KGB, crescuți în dizidența anilor 80, fie – ei înșiși – foști ofițeri KGB treziți că au fost lăsați de izbeliște de perestroika lui Gorbaciov, și împovărați apoi cu ”tranziția” sub Elțîn, ale cărui excentricități, porniri autocrate dar și fire mercurială a făcut ca Rusia, la sfârșitul anilor 90, să fie o umbră a vechii mari puteri.

Copilul Putin, lipsit de afecțiunea părinților Câteva lucruri trebuie spuse despre ”copiii miracol”. În general ei apar târziu în viața unui cuplu. Destinul lor ”psihologic” este să învie memoria morților, și drept urmare li se mai spune și ”copii substitut”. Ei nu vor primi afecțiunea părinților, care tind să fie de obicei rigizi, anxioși, restrictivi.

Drept urmare frecvent, când socializează, vor păstra o stângăcie relațională teribilă, pe care o compensează fie prin performanță academică, fie prin comportament disruptiv în relațiile cu egalii.

Putin pare, din datele biografice, să fi fost un introvertit în bază, dar un extrovertit în comportament, cu un teribil complex de inferioritate. Părinții l-au vrut special, deosebit, aparte. De-aia i-au oferit iluzia unui alt nivel de viață, un alt standard, și i-au ilustrat atât ”gloria” familie, durerile prin care trecuseră, dar și nivelul la care trebuia să se ridice. Restricțiile creează blocaje. Blocajele creează nevroză.

Este relevantă aici ”prăjitura cu glazură” pe care – mai târziu – Putin i-o cumpără mamei. Lui paltonul scump, ei satisfacerea, gratularea, orală a simțurilor. E un gest de falsă afecțiune, de dispreț față de ce-i dăduse de fapt ea, mult timp înainte, din copilărie. În loc de reală afecțiune, doar o glazură și dulcegării. Gestul de-a-i da un dulce aceleiași femei care făcuse foametea în timpul războiului, care rămăsese mutilată sufletește de moartea de inaniție a propriului copil, relevă o dimensiune sadică, plină de cruzime a lui Putin, pe care și-o păstrează mai târziu în viață, până în prezent.

Asta nu înseamnă că Vladimir nu e vulnerabil acelorași obiceiuri, acelorași secuse comportamentale. Hulpăvia sa nu poate fi vreodată sațiată. Este obișnuit să vrea, dar și să aibă, pentru că i se dă. Dar oricât își ia, oricât i se dă, e în continuare în curtea școlii, unde sunt alții copii beți care fac glume pe seama lui, a felului în care arată, în felul în care se poartă, dar și că el are ceas și asta nu-l face, totuși, nici mai popular nici mai acceptat.

În majoritatea interviurilor cu Oliver Stone Putin reiese drept un megaloman de cartier care-i arată regizorului faimos american, din nou și din nou, opulența pe care a reușit să o redea ”poporului rus”, mai exact sieși și curtierilor cu care s-a înconjurat. Totul este supra-dimensionat, totul grandios, totul reminiscent vremurilor țariste.

La un moment dat Stone și Putin merg la stadion, unde Putin joacă hockey. Îmbrăcat în costum, pe patine, Putin îi ajunge – de această dată – în înălțime gigantului Stone care nu se poate, totuși, împiedica să nu-i dea o replică ne-regizată președintelui. ”Mickey Mouse!” exclamă Stone când îl vede pe Putin echipat. Volodia nu doar că nu degustă gluma, dar poți, pentru o fracțiune de secundă, să-i vezi oroarea în ochi, trauma copilăriei, dar și intenția carnivoră să-l rupă pe Stone în bucăți.

Zâmbește, și pleacă să bată pucul.

Astfel arată narcisismul malign, psihopatic, degenerativ Ostrovski povestește despre Putin președintele cum, încă de la venirea ”la tron”, a dorit să controleze imaginea pe care o proiectează, dar și dependența de ecran, de televizor, de supunerea totală, admirativă, a rușilor pentru personajul pe care-l proiectează pe sticlă.

Și totuși prima ieșire la rampă a viitorului dictator este când se scufundă submarinul Kursk. În perioada respectivă Putin era în vacanță la Soci.

Spune Iuri Trifonov: ”fiecare persoană poartă pe sine o reflexie a istoriei. Pe unii strălucește o lumină înfricoșătoare, fierbinte, pe alții e călduță, aproape invizibilă, dar e acolo, pentru toți. Istoria e un rug înfricoșător, imens, în care fiecare ne aruncăm vreascurile”

Vreme de patru zile, președintele Rusiei nu a spus absolut nimic. Nu a făcut absolut nimic. Veșnic subserviente, serviciile secrete rusești au încercat să mușamalizeze catastrofa, au refuzat ajutorul oferit de alte țări, și i-au lăsat practic pe marinarii prinși în carena lui Kursk să moară, asfixiați.

Când a apărut în scenă, aparent să reconforteze familiile victimelor, Putin – filmat de televiziuni – s-a pierdut. N-a făcut față acuzelor mamelor marinarilor. Și a izbucnit, la fel ca în copilărie, într-un tantrum greu de controlat. Dauna asupra imaginii sale a fost teribilă. După Kursk își va lua în proprietate aproape toată presa și audiovizualul de pe teritoriul Rusiei.


Se pune întrebarea, ajuns la asfințitul vieții, ce își mai dorește Vladimir Putin, ”țarul” fără moștenitori al Rusiei. Este doar dorința de-a agăța Rusia de-o hartă a imperiului de odinioară? Sau e încă în curtea școlii, și vrea să le-arate el celorlalți copii?

Trecerea vieții mineralizează anumite trăsături ale personalității, dar pe măsură ce orice dictator se afundă în putere același fenomen se petrece. S-a petrecut și cu Ceaușescu, s-a petrecut și cu Mao Tze Dong, s-a petrecut și cu Hugo Chavez, și cu Fidel Castro, iar lista poate să continue.

Prins în palatul de cleștar, stăpânul lumii află că nu e stăpânul timpului. Îl îngrozește caracterul perisabil al vieții. Deodată succesul e nisip care-i curge printre mâini. Astăzi e puternic, mâine slab. Astăzi controlează o lume, la vârful degetelor poate decide soarta muritorilor, dar mâine e la rându-i muritor. La asfințitul unei cariere altfel excepționale, marcată de cruzime, romanță și mister, Vladimir Vladimirovici Putin și-a început, zilele trecute, ultimul marș.

Cotropirea Ucrainei n-are nimic a face nici cu pretențiile Rusiei, nici cu istoria ei, nici cu drepturile ori vătămarea pe care crede c-a suferit-o. Cotropirea Ucrainei e spectacolul macabru pus în scenă de un om a cărui istorie proprie se confundă cu prezentul, sub ochii lumii. O revărsare narcisică de furie, violență, infantilism încât, deodată, boțul ăsta de carne care e omul să se alăture ”sfinților”, ”părinților”. E căutarea – încă – a acelor părinți pe care Volodia nu i-a avut niciodată. E căutarea prietenilor pe care stângaciul Vladimir nu i-a putut avea decât prin opresiune, control și intimidare. E căutarea iubirii femeii care, de fapt, l-a respins mereu pentru inadecvarea pe care o aducea în relație. E juisarea pe care o descrie Jacques Lacan.

Fie de-a pieri lumea, iar lumea lui Vladimir Putin e la punctul auto-imolării, piticul de la Kremlin, Mickey Mouse-ul lui Oliver Stone, își proiectează acum fantasma pe marele ecran al lumii, sub privirile înmărmurite ale țărilor libere. Prea puțin își dă seama, acum, că se alătură galeriei de eroi triști, homicidari, pe care mai târziu rugul istoriei îi va consuma, dar și consemna, pentru ceea ce au fost: nimic mai mult decât ucigași de oameni, genocidari, niște lunateci căzuți în plasa propriilor iluzii.

👉 Recomandăm
Toate știrile